Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Stiloul, bibelou de porțelan...


Eu și fata mea scriem. Eu mângâi tastele, iar ea descoperă plăcerea nevinovată de a dansa creionul pe hârtie. Nici nu mai țin minte când am scris de mână ultima dată. Cred că era vreo listă de cumpărături, asta până să descopăr că pot să o așez și pe aia foarte ușor în telefon. E mai la îndemână așa, cum îmi aduc aminte că-mi mai trebuie ceva, pac! tastez și gata. 
Treaba asta mă face să mă întreb... Oare copiii noștri vor mai scrie de mână? Observ acum că și la școală se iau notițe pe tablete și laptopuri, ceea ce, evident, nu e un lucru rău. Și la ce ne mai trebuie să scriem pe hârtie, când putem foarte bine să salvăm copacii? (nu de alta, dar trebuie să mănânce și mafioții o pâine).
Ei bine, nu știu la voi cum a fost, dar pentru mine, să scriu cu stiloul a reprezentat unul dintre cele mai frumoase activități din viața de școlar. Încă mai simt mirosul de cerneală din caietele mele, încă mai văd petele care mă făceau să rup pagina și să o iau de la capăt, chiar dacă tema era aproape terminată. Mi-e dor de stilourile mele chinezești pe care le primeam în fiecare an de la Moș Crăciun și le păstram cu sfințenie în cutiuța lor, la fel de atentă și grijulie, precum era mama cu bibelourile ei din vitrină.
Dar totul a devenit dintr-o dată mai interesant (prin clasa a doua, cred), când am descoperit cerneala roșie. Atunci aveam ocazia să fiu și elevă, și profesoară, adică făceam tema pe un caiet pentru acasă și strecuram intenționat câteva greșeli pe care să le taxez apoi cu roșu și să pun o notă (mică, de cele mai multe ori). Chiar, ce or zice psihiatrii despre asta? Mai am scăpare?
Da,  sunt multe de scris despre scris. Pentru mine a fost o terapie, o plăcere, un companion, o sursă de satisfacții profesionale. Acum, că am depănat amintiri despre stilouri, îmi dau seama că nu mai am niciunul în casă, în schimb am pixuri (uzate, fără capac, fără arcuri - deh, pot ține și loc de sticksuri pentru bebeluși), dar cei care sunt pasionați știu că nu există comparație între ele.

 Tu când ai scris ultima dată de mână?

Comentarii

Aimée a spus…
Spre asta se tinde, din pacate, spre a nu mai scrie de mana. Si nu doar ca e trist, dar e un mare pas spre a ne prosti copiii, pentru ca scrisul de mana dezvolta niste parti din creieras, laptopul, tableta, tv-ul nu fac decat sa le strice... Virgiliu Gheorghe spune intr-una din cartile sale ca geniu informatician nu ajunge copilul care stie sa porneasca si sa foloseasca un calculator, ci acela care sta cu creionul in mana (evident, calculand). Un singur om am mai vazut sa foloseasca stiloul in vremurile noastre, doctorul cu care am nascut-o pe Miriam, un om, bineinteles, special. :)
EmaPirciu a spus…
Listele de cumparaturi sunt sfinte: hartie si creion. Am bucataria plina de creioane si hartia lipita pe frigider. E ritualul meu preferat. Uit lista acasa, bineinteles, dar sa scrii lista de cumparaturi e de nepretuit :) Cu stiloul nu mai scriu de ceva vreme, dar folosesc pixuri din alea cu cerneala care se sterge (gen Pilot). Florin a folosit stiloul tot timpul in clasa I. Anul trecut a scris doar cu creionul, asta e regula invatatoarei cu care face italiana. La sfarsitul anului le-a dat voie sa foloseasca pixul tip Pilot cu cerneala neagra. De multe ori, cel putin la inceput, ii punea sa-si scrie numele, doar sa exerseze. Nu se pierde obiceiul, cel putin nu unde invata Florin. Sora mea isi pune copiii la scoala sa foloseasca stiloul chiar si in clasa a patra, pentru ca ajuta la formarea unui scris frumos. Poate sunt si scoli din astea ale viitorului, dar noi nu am avut ghinionul sa le gasim.
Raluca Nicula a spus…
Crengu, cat despre scrisul de placere, parca e mai interesant pe laptop (cel putin pentru mine). Eu nu mai pot sa scriu mai mult de 200-300 de semne de mana, parca imi oboseste mana, ma plictisesc, nu stiu, m-am invatat cu tastele...
Ema, vazusem eu de curand un reportaj la tv cu elevi d-astia "digitali", dar cred ca erau ceva scoli de fitze. Ma bucur ca inca se mai respecta formarea unui scris frumos in zilele noastre. Din pacate, nu prea ne mai foloseste dupa ce terminam scoala.
O femeie a spus…
educatia se face de acasa. Scoala da putina instruire, dar bazele tot de acasa vin.
Noi scriem acasa de mana: liste de cumparaturi, meniu, liste de task-uri, lista de bagaje pentru concediu, planul pt gradina, lista de invitati pt aniversare, liste cu cadouri: ce/la cine fac etc etc etc . Copilul ma copie.

Postări populare de pe acest blog

După deget

Acesta este noul trend în politica românească: datul după deget. Băsescu jură pe Biblie că "nu i-a dat un pumn în plex sau în faţă" copilului de la Ploieşti (aţi observat pesemne că nu a jurat că nu l-a lovit), Geoană s-a dus să se "relaxeze", cu o zi înainte de marea confruntare, acasă la mogulul Vântu. Între un preşedinte mincinos, agresiv, beţiv, manipulator, jucător, actor şi unul Prostănac, moale, influenţabil, care nu gândeşte cu propriul creier , pe cine aţi alege dacă aţi avea ghinionul de neşansă ca duminică să se organizeze alegeri?

O, ce veste minunată!

Am câştigat locul II la concursul de proză arhiscurtă organizat de Mircea Popescu (Trilema) şi, odată cu el, 200 RON. Dacă v-aş spune că banii nu mă încălzesc, n-aţi crede. Dar eu vă spun (chiar dacă mi-am planificat deja ce o să fac cu ei). Am tresăltat văzând că unii cititori au crezut în PA-ul meu, am primit o dovadă că nu ar fi recomandat să mă opresc din scris. Cred că fiecare dintre noi cei care vrem să facem ceva cu frumoasele cuvinte, nu numai să le irosim, avem nevoie de acest imbold. Le mulţumesc votanţilor mei şi îi felicit pe toţi participanţii. Am citit acolo nişte texte extraordinare! În continuare vă las cu PA-ul meu cel purtător de noroc, care a intrat cu #5 în concurs: "Sunt un ceas de masă fericit. Ceea ce, pentru un anodin de condiţia mea, e o performanţă. În fiecare dimineaţă îi alung somnul, iar EA, drept răsplată, mă loveşte cu pumnul în cap. Şi tac. Şi rabd. Şi mai rău o doresc. Dar astăzi, astăzi neamul ceasornicelor, de la obelisc încoace, e invidios pe m

CA SĂ fiu eu fericită...

În această dimineaţă m-am trezit foarte greu (de când mi-am pus draperii e numai noapte în dormitor). Am venit la serviciu, tonomatul mi-a livrat o cafea neobişnuit de amară. Am intrat pe bloguri, nimic să mă atragă. Numai Farmville mă mai tentează, acolo mai mulg o vacă, mai cultiv nişte floarea soarelui, mai stau pe o bancă, în mijlocul naturii... Şi trebuie să recunosc, viaţa asta îmi surâde tare mult. Parcă m-aş lua şi eu după draga de Simf şi să schimb confortul urban cu libertatea rurală. Mi-ar plăcea să muncesc la câmp, în loc să-mi distrug ochii la calculator şi creierii cu stres. Să mă trezesc în zori, să simt cum respiră natura şi să pornesc, doar cu un ulcior de apă proaspătă, la muncile ogoarelor. Iar seara, după atâta muncă, să mă răsfăţ cu o delicatesă culinară preparată din legumele şi fructele culese tot de mâna mea. Aşa că, bărbate drag, pune mâna şi schimbă Prima casă de la bloc cu cea de-a doua: de la ţară. Promit că învăţ să-ţi cos cămăşile de in rupte atunci când