Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

D a, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Hermann Hesse - "Lupul de stepă"

Tocmai am terminat de citit "Lupul de stepă" (1927), al lui Hermann Hesse, și pot spune cu mâna pe inimă că nu este una dintre cărțile mele preferate, dar este unul dintre acele volume care îți dau temă pentru acasă, cam pentru tot restul vieții, așa...


Ca să fie clar, nu am fost niciodată un fan al romanului psihologic, dar de această dată nu am putut refuza "invitația" lui Hesse (laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, în 1946) care m-a cucerit încă de acum câțiva ani cu Povestirile lui. 

Harry Haller, personajul principal, un scriitor apropiat de vârsta de 50 de ani, ajunge într-un moment al vieții în care nu-și mai dorește să trăiască, dezamăgit fiind de societate, de burghezia pe care o hulește, dar al cărei exponent este, de relațiile interumane, de cultura vremii, de el însuși. Nimic nu pare să-i mai producă plăcere, astfel că decide să pună capăt acestei lupte permanente între el, omul cândva viu, și acest lup de stepă care sălășluiește înlăuntrul său și e gata la orice pas să-l atace și să-l sfâșie. Harry își duce crucea prin labirintul minților sale împrăștiate, în căutarea sensului și împlinirii vieții sale. Într-un moment de răscruce, o întâlnește pe Hermina, o proiecție psihologică a trecutului său, o tânără inteligentă, spontană și îndrăzneață care îl va ajuta să se înțeleagă și să se accepte. Nu neg, cartea e apăsătoare, te face să treci prin niște stări, să-ți pui niște întrebări, la fel cum poți parcurge pagini întregi fără să înțelegi nimic. Totul e parte din acest "teatru magic" al vieții, teatru pe care Harry a trebuit să-l joace ucigând sau poate ucigându-se. 

"Orice naștere înseamnă despărțire de cosmos, înseamnă limitare, desprindere de Dumnezeu, înnoire dureroasă. Întoarcerea în cosmos, suprimarea dureroasei individualizări, îndumnezeirea înseamnă a-ți fi lărgit atât de mult sufletul încât să poată cuprinde iarăși întregul univers" (pag. 71).

Comentarii

Aimée a spus…
Ferice de tine! Nu zic, si eu mai citesc, dar nu carti atat de profunde...
Raluca Nicula a spus…
Aveam nevoie de o asemenea scriitură, ca să-mi mai pun şi eu mintea la contribuție :)
Aimée a spus…
Apropo de scriitura, cum mai stai cu romanul?
Raluca Nicula a spus…
E în stand by... de vreo câțiva ani, deşi m-am gândit serios în ultimul timp să mă reapuc de treabă. Sper să se materializeze ceva vreodată, totuşi...

Postări populare de pe acest blog

După deget

Acesta este noul trend în politica românească: datul după deget. Băsescu jură pe Biblie că "nu i-a dat un pumn în plex sau în faţă" copilului de la Ploieşti (aţi observat pesemne că nu a jurat că nu l-a lovit), Geoană s-a dus să se "relaxeze", cu o zi înainte de marea confruntare, acasă la mogulul Vântu. Între un preşedinte mincinos, agresiv, beţiv, manipulator, jucător, actor şi unul Prostănac, moale, influenţabil, care nu gândeşte cu propriul creier , pe cine aţi alege dacă aţi avea ghinionul de neşansă ca duminică să se organizeze alegeri?

O, ce veste minunată!

Am câştigat locul II la concursul de proză arhiscurtă organizat de Mircea Popescu (Trilema) şi, odată cu el, 200 RON. Dacă v-aş spune că banii nu mă încălzesc, n-aţi crede. Dar eu vă spun (chiar dacă mi-am planificat deja ce o să fac cu ei). Am tresăltat văzând că unii cititori au crezut în PA-ul meu, am primit o dovadă că nu ar fi recomandat să mă opresc din scris. Cred că fiecare dintre noi cei care vrem să facem ceva cu frumoasele cuvinte, nu numai să le irosim, avem nevoie de acest imbold. Le mulţumesc votanţilor mei şi îi felicit pe toţi participanţii. Am citit acolo nişte texte extraordinare! În continuare vă las cu PA-ul meu cel purtător de noroc, care a intrat cu #5 în concurs: "Sunt un ceas de masă fericit. Ceea ce, pentru un anodin de condiţia mea, e o performanţă. În fiecare dimineaţă îi alung somnul, iar EA, drept răsplată, mă loveşte cu pumnul în cap. Şi tac. Şi rabd. Şi mai rău o doresc. Dar astăzi, astăzi neamul ceasornicelor, de la obelisc încoace, e invidios pe m

CA SĂ fiu eu fericită...

În această dimineaţă m-am trezit foarte greu (de când mi-am pus draperii e numai noapte în dormitor). Am venit la serviciu, tonomatul mi-a livrat o cafea neobişnuit de amară. Am intrat pe bloguri, nimic să mă atragă. Numai Farmville mă mai tentează, acolo mai mulg o vacă, mai cultiv nişte floarea soarelui, mai stau pe o bancă, în mijlocul naturii... Şi trebuie să recunosc, viaţa asta îmi surâde tare mult. Parcă m-aş lua şi eu după draga de Simf şi să schimb confortul urban cu libertatea rurală. Mi-ar plăcea să muncesc la câmp, în loc să-mi distrug ochii la calculator şi creierii cu stres. Să mă trezesc în zori, să simt cum respiră natura şi să pornesc, doar cu un ulcior de apă proaspătă, la muncile ogoarelor. Iar seara, după atâta muncă, să mă răsfăţ cu o delicatesă culinară preparată din legumele şi fructele culese tot de mâna mea. Aşa că, bărbate drag, pune mâna şi schimbă Prima casă de la bloc cu cea de-a doua: de la ţară. Promit că învăţ să-ţi cos cămăşile de in rupte atunci când