Hermann Hesse - „Siddhartha”

Am o slăbiciune pentru cărțile lui Hermann Hesse, scriitorul german care în 1946 a luat Premiul Nobel. Ce iubesc pur și simplu la operele lui? Sunt mai multe lucruri, dar, în principal, mă fascinează personajele sale, care-și caută cu stăruință sensul în viață.

„Siddhartha” a fost pentru mine o revelație. Citind această carte am avut un sentiment amestecat de pace și frumos pe care nu-l mai simțisem de foarte mult timp. Tocmai de aceea cred că nu-l voi uita niciodată pe Siddhartha, fiul de brahman care pleacă din casa tatălui său pentru a se descoperi.

Și despre niciun alt lucru de pe lumea asta nu știu mai puțin ca despre mine, despre Siddhartha!

Urmărindu-i periplul prin India, m-am întrebat de ce, în general,  omul simte nevoia să-și ia lumea în cap ca să-și cunoască sufletul. Și m-am gândit că oricât de istovitor și de paradoxal ți-ar părea uneori acest drum al cunoașterii de sine, tot vei simți la un moment dat că merită cu vârf și îndesat tot efortul. Pentru că (nu-i așa?) farmecul unei călătorii, fie ea și introspective, nu stă neapărat în ajungerea la destinație, ci în acumularea de experiențe și de trăiri care te construiesc pas cu pas.

Hesse mai subliniază în această carte o trăsătură definitorie a spiritului uman: neliniștea lui ca bază a desăvârșitii. Dacă nu ar fi simțit o temere nejustificată, dacă nu și-ar fi pus întrebări, dacă nu l-ar fi măcinat nemulțumirea, Siddhartha ar fi rămas în casa tatălui său, practicând în continuare ceea ce a fost învățat, respectiv arta contemplării, meditația profundă, lupta retorică și postul.

Și astfel, toți îl iubeau pe Siddhartha. Pentru toți era izvor de bucurie, pentru toți era izvor de plăcere. Dar el, Siddhartha, nu își era lui însuși bucurie, nu își era lui însuși plăcere. Preumblându-se pe aleile cu trandafiri ale grădinii de smochini, stând în umbra albăstrie a crângului contemplării, spălându-și mâinile și picioarele în baia zilnică a ispășirilor, aducând jertfe în umbra deasă a pădurii de mango, săvârșindu-și mișcările cu deplină cuviință, iubit de toți, el, bucuria tuturor, nu purta în inimă nicio bucurie.

Siddhartha respinge doctrine, neidentificându-se nici cu samanii, nici cu asceții budiști, în mantiile lor galbene, din vremea lui Gautama Buddha. Căutările lui par a lua sfârșit atunci când o întâlnește pe frumoasa Kamala, cea care-l va iniția în tainele senzualității, cu prețul lepădării de traiul său de până atunci.

Făcând dragoste, jucând zaruri, bând vin și mâncând pe săturate, Siddhartha își pierde calea, el simte că viața trece pe lângă el, lăsându-l gol și inert.  Este momentul ca sufletul său să-l atenționeze din nou! Și astfel, până în ceasul morții, Siddhartha va continua să caute și iar să caute. Dar oare va găsi ceea ce caută?

A căuta înseamnă să ai un țel. A găsi înseamnă să fii liber, să rămâi deschis, să nu ai niciun țel.

Această carte frumoasă merită recitită ori de câte ori simți că rămâi în urma acestui tren rapid și zgomotos al lumii. Oprește-te să te gândești la tine, să-ți recapeți armonia! Cred că acesta este mesajul lui Siddhartha către noi: renunțați la bogăție, la desfătări, la excese și căutați în adâncul ființei voastre, ca să vedeți că ea nu se hrănește din toate acestea; ea e spirit, iar spiritul tânjește după iubire și intimitatea lui cu Dumnezeu.

Arată-mi mie tatăl sau învățătorul care a reușit să-și ferească copilul de a-și trăi el însuși viața, de a se murdări el însuși în toiul vieții, de a se împovăra el însuși de vină, de a bea el însuși din cupa amărăciunii, de a-și găsi el însuși drumul!

„Siddhartha” a apărut în 1922, când Hesse avea 45 de ani. În ediția pe care am citit-o eu, apare și povestirea „Călătoria spre Soare-Răsare”, pe care o voi prezenta în curând. Cartea o puteți comanda de aici!