Treceți la conținutul principal

10 ani de bloguit, în casă nouă

Da, în decembrie se fac 10 ani de când sunt bloggeriță. Din cauza unor probleme apărute pe această platformă și mai ales pentru că simt că mă limitează oarecum, am ales să transfer conținutul pe wordpress. Așadar, șampania virtuală pentru un deceniu de blogging o vom desface împreună în casă nouă, adică AICI!

Marta Petreu - „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului”

Îmi aleg cărțile pe care le citesc cu foarte mare atenție. Poate acesta este motivul pentru care rareori sunt dezamăgită de vreo lectură. Scormonesc internetul în căutare de recenzii, cântăresc opiniile cititorilor, într-un cuvânt, mă documentez.

Ei bine, nu mai știu cum am aflat de cartea asta, dar când i-am citit sinopsisul de pe elefant.ro, m-am îndrăgostit de ea. Am fost mai rău decât puberii leșinați în fața calculatorului atunci când văd vreo gagică în bikini :) Nu mai aveam răbdare! Și a fost a mea până la urmă.


Cum mă așteptam, „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului”  - Premiul „Cartea anului 2011”, acordat de revista România literară, cu sprijinul Fundației Anonimul - a urcat rapid în topul preferințelor mele și spun cu mâna pe inimă că este, pentru mine, una dintre cele mai bune cărți din literatura română.

Câmpia Armaghedonului apare în Apocalipsa biblică și reprezintă locul în care se vor înfrunta armatele Binelui și Răului, ale lui Dumnezeu și ale lui Antihrist, un loc al pustiirii și al violențelor paroxistice. Pentru Tabita, naratoarea, câmpia Armaghedonului pare a fi chiar în satul ei natal, Cutca, din Câmpia Transilvaniei, acolo unde, teoretic, ar trebui să-și găsească pacea.

Romanul are ceva din celebrul „Un veac de singurătate”, al lui Marquez, de fapt scriitoarea chiar amintește de Macondo, satul întemeiat de Jose Arcadio Buendia, comparându-l cu deprimanta  Câmpie a Transilvaniei. Așa cum neamul Buendia a fost predispus la singurătate, din pricina unui blestem, familia Vălean este măcinată de lupte intestine și de morți scăldate în sânge, din aceeași pricină. 

Maria Sucutărdean, personajul central al cărții,  se căsătorește cu Agustin Vălean, după ce este dezamăgită de cel pe care-l iubea (Niculae Chirica). Ajunsă într-un cămin în care nu-și găsește locul, lângă un bărbat veșnic posomorât, căruia-i naște trei copii (Ana, Tinu și Tabita), Maria realizează că marile ei speranțe sunt sugrumate cu lanțul dezamăgirilor, astfel că ființa fermecătoare și pusă pe șotii devine o femeie acră și înverșunată. Deziluziile și absența iubirii o duc pe Maria în situația de a-și blestema copiii și bărbatul cu o ură sfâșietoare.

Important este însă că, în acest iureș de patimi, orgolii și răutăți, cei trei frați rămân neclintiți în hotărârea lor de a se iubi și a fi uniți, la fel ca o armată ce nu abdică de la nobila ei misiune. 

Armaghedonul se poartă, așadar, între Maria și Agustin, între Maria și copiii ei, între Maria și restul lumii. Dar, chiar dacă înverșunarea ei de a face rău ar putea-o izola de  cei apropiați, aceștia reușesc cumva s-o tempereze sau, în majoritatea cazurilor, s-o tolereze, cu puterea înțeleaptă a fiilor buni, fără s-o judece, fără să-i întoarcă resentimentele.

Altminteri, romanul mustește de viață rurală în toată splendoarea ei, e plin de personaje  autentice, care mai de care mai interesante, sau de pățanii tragi-comice ce-ți țin cartea lipită de degete.

Romanul Martei Petreu m-a cutremurat printr-un amestec de candoare și grotesc care te învăluie și nu te mai lasă să respiri. Tonul lucid și plin de iubire al naratoarei (care este fata Mariei), amintirile din copilărie, îndulcite de patina timpului, locurile descrise cu atâta râvnă fac din acest roman unul atât de frumos, încât eu aș reveni oricând la el cu cea mai mare plăcere.

Marta Petreu este pseudonimul literar al Rodicăi Marta Vartic, născută în 14 martie 1955, în comuna Jucu de Jos, județul Cluj. Este profesoară de istoria filosofiei românești, scrie poezie, proză și eseuri și este și editoare. „Acasă, pe Câmpia Armaghedonului” este primul roman al autoarei, apărut în 2011. Mi-aș dori ca această carte să fugă în lume, în toată lumea, să arate cât de frumos scriu românii!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cu umor despre viața cu cinci copii, în „Tata este gras”, de Jim Gaffigan

De când sunt mămică, am citit câteva cărți de parenting și am răsfoit bloguri de profil, toate scrise de femei. Niciodată nu am avut curiozitatea să aflu și versiunea masculină a poveștilor de familie. Ei bine, îmi place să cred că încep să recuperez acum, prin intermediul cărții „Tata este gras”, de Jim Gaffigan, carte apărută la Editura ACT și Politon în 2015!   Să vă spun întâi ceva despre autor ca să înțelegeți de la bun început cu cine avem de-a face. Jim Gaffigan este un actor american care a jucat în filme de comedie (Hot Pursuit, Going the Distance, 17 Again, Away We Go, The Love Guru etc). Dacă românii îl cunosc din aceste filme, americanii sunt pur și simplu înnebuniți după spectacolele sale de stand-up, în care vorbește despre viața de familie, despre mâncare, pasiuni și viață sedentară, într-un limbaj  curat și fără injurii, numit de conaționalii săi „politically correct”.
În colecția de eseuri „Tata este gras”, Gaffigan descrie (cum altfel, dacă nu cu un umor de râzi în hoh…

În așteptarea ta, Rodica

Premiul I la Concursul Național de proză scurtă "Radu Rosetti", jud. Bacău, 2016

    M-a trezit sirena unei ambulanțe. Am ridicat capul de pe pernă buimăcit, fixându-mi ochii pe fereastră. Și azi plouă. Mi s-a luat de apa asta care pică și se așează în băltoace pe ciment. Norii subțiri cern o lumină difuză. Când plouă, ziua e o seară prelungă. Și nu-mi place asta, pentru că serile sunt pentru mine corvoade psihice. Mă ridic, mă frec la ochi și-mi caut papucii pe lângă pat. Casc. A dracu sirenă dacă tace! I-auzi! Alta! Asta o fi una de poliție? Niciodată nu le-am deosebit. Îmi car picioarele încremenite spre aragaz. Aprind chibritul, pun foc și fixez ibricul de inox deasupra flăcării. Am măsurat o ceașcă de apă pe care o torn în el. Aștept să fiarbă. Deranjul din bucătăria mea e ceva la ordinea zilei de când a plecat Rodica. Dacă ar vedea ea vasele nespălate din chiuvetă și de pe masă, cârpele de bucătărie mototolite și îndesate care pe unde sau petele uscate de pe gresie, și…

Bătrânul cu floare la pălărie

#dinscrierilemele

Îl văd în fiecare marți, când mă întorc de la facultate. E neschimbat. Același corp aplecat, cu picioare crăcănate și înțepenite. De fiecare dată, poartă o geacă de piele în culoarea ciocolatei, cam veche, probabil la modă prin anii 80. Pălăria gri, de postav, stă neclintită pe capul pleșuv. Să aibă în jur de 75 de ani, tot atât cât a avut bunicul meu înainte să se prăpădească. Dar bunicul meu a trăit la țară și nu avea nimic din postura aceasta sobră și elevată a bătrânului din fața mea. 
    Acum o lună, am aflat că-l cheamă Nelu Mihalcea. Stăteam cufundată într-o carte de-a lui Murakami, pe o bancă din parcul Tineretului. El, ca de obicei, hrănea porumbeii dintr-o pungă plină cu grâu. Un copil de vreo patru ani, bucălat și înfofolit într-o salopetă pufoasă de fâș, s-a apropiat și i-a strigat pe un ton alintat:
- Vleau să fac papa la polumbei!
- Îti plac porumbeii?
- Da. Și vleau papa la ei!
- Bagă mânuța și ia de aici! 
    Însoțitoarea micuțului, o bonă cam de seama m…